Criza economica ce este resimtita din ce in ce mai profund de catre populatia Romaniei aduce in discutie solidaritatea nationala. Care obvios, nu exista. La nivel real. Poate ca a existat la nivel general/demagogic in timpul diverselor campanii mediatice pentru integrare in NATO si Uniunea Europeana. Tabloul este destul de simplu: bugetul tarii o duce din ce in ce mai greu, e la un pas de sufocare, trebuie luate masuri pentru a reduce cheltuielile. Alternativa este destul de simpla, chiar pentru un slab cunoscator intr-ale economiei: ne ia mama dracului. Din acest punct situatia se complica indefinit. Cine anume trebuie sa stranga cureaua? Un raspuns simplu si logic ar fi: toata lumea. Insa toate categoriile profesionale din Romania nu stiu de ceva timp decat sa traga spuza pe turta lor. Care dintre ele este mai importanta decat celelalte, cea mai importanta, fara de care nu putem exista? Profesorii spun, cu mare indreptatire ca ei ar fi, mai ales ca toate guvernarile si-au batut joc de ei, dispretuind pana la urma insasi ideea de educatie nationala. Rezultatele sunt vizibile, demne de lauda, sute de mii de tineri manelizati si semianalfabeti. Politistii nu inteleg cum ar putea ei sa-si ia concediu fara plata 4 zile, sa lase strazile nepatrulate,nesupraveghiate, infractionalitatea sa infloreasca (ca si cum in aceste 4 zile ar rezolva toate cazurile si ar impiedica nenumaratele jafuri si talharii care deja au loc in tara cand Politia este in efectiv complet). A ne scuti de astfel de justificari. Magistratii s-au asigurat financiar inca de acum cativa ani, nu credem ca-i va afecta financiar cele 4(ori 2) zile fara plata in cazul in care vor decide sa si le asume. Sindicatul de la metroul bucurestean foloseste si dansul, cu maxima modestie arma santajului. Aici am si vrut sa ajung: fiecare categorie sociala este in razboi cu celelalte pentru resursele statului ( care la un moment dat a avut iluzia ca sunt bogate si ca fluxul financiar va per-dura. Criza nu a avut aceeasi parere) folosind armele specifice pentru a-si impune obiectivele. Solidaritatea sociala este total inexistenta in aceasta tara. Este si vina comunismului care a lasat o societatea atomizata pe care doar Revolutia din decembrie 1989 a strans-o in jurul unui mare ideal, rapid pus in umbra si spulberat: scaparea de comunism si comunisti. Nu am iluzia sa cred ca in alte tari totul este perfect, nu exista disensiuni sociale dar parca lucrurile decurg mai lin, cetatenii simt ca regulile functioneaza pentru toti in egala masura (beneficiem toti cand este o situatie economica favorabila, strangem toti cureaua cand nevoia o cere). Romanii oricum au o mare problema cu ideea de colegialitate. Nu o prea practica atat la nivel micro (in interiorul institutiilor sau organizatiilor unde trebaluiesc) cat si la nivel macro ( categoriile sociale care , fiecare, incearca sa le insele pe celelalte conform principiului enuntat mai sus: eu sunt mai importanta decat celelalte- o propunere: ce-ar fi daca ne-am considera toti, fara exceptie, extrem de importanti, de la femeie de serviciu pana la ministru?) Ce s-ar intampla daca ar da peste noi un razboi? In cat timp s-ar prabusi intregul castel? Din pacate si aceasta criza va trece cu intregul ei cortegiu de suferinte si victime colaterale, cu alegeri cu tot dar si de aceasta data Romania va mai pierde inca o sansa buna de a se regandi, redefini si intreba: cum va arata peste 20 de ani?
Au trecut 14 ani de la moartea lui Corneliu Coposu (11 noiembrie 1995). Eram tânăr student în Bucureşti, nu puteam rata un eveniment cu adevărat istoric, cortegiul funerar al acestui mare om politic care nu a deţinut niciodată vreo funcţie publică importantă, nu a fost nici ministru, nici deputat dar şi-a făcut ucenicia într-ale politicii în preajma lui Iuliu Maniu. O legendă, ne dăm seama abia acum. M-am amestecat şi eu printre miile de oameni care îi însoţeau cosciugul. Ne încălzeam pentru meciurile electorale din toamna anului 1996 când, ştiam prea bine, trebuia cu orice preţ să scăpam de Iliescu şi amicii lui. Când s-a întâmplat minunea Seniorul nu mai era printre noi pentru a o savura şi, poate, pentru a ne tempera imensul entuziasm. Recent ascultam melodia Mandela’s day a formaţiei scoţiene Simple Minds de pe albumul Street Fighting Years aparut în anul 1987 şi mi-a trecut fulgerător prin minte faptul că şi noi, românii, am avut un Mandela al nostru. Este vorba de Corneliu Coposu. Principala asemănare între destinele celor doi oameni constă în lunga perioadă de timp petrecută în închisoare. Coposu a rezistat 17 ani în puşcăriile comuniste (1947-1964), dintre care şase în regim sever de izolare în penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Mandela a petrecut mai mult timp în închisorile sud-africane, nu mai puţin de 27 de ani, un sfert din lunga sa viaţă. Acest fapt îi apropie căci ambii au luptat împotriva unor regimuri tiranice pentru eliberarea popoarelor lor . De notat că ambele regimuri, cel de apartheid dar si cel comunist erau exterioare popoarelor atât de bine reprezentate de cei doi luptători pentru libertate, regimuri de ocupaţie, susţinute în interior de urmaşii invadatorilor .
Ceea ce-i diferenţiază fundamental este gradul de receptare a luptei lor atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional. Coposu nu a impresionat pe nimeni în Occident fiind ignorat căci era doar unul din milioanele de deţinuţi politici din nenumăratele lagăre din lumea comunistă în timp ce Mandela a devenit în anii 1980 port-stindardul luptei progresiştilor occidentali. Ne întrebăm dacă interesul major al lumii vestice faţă de soarta lui Mandela nu s-a datorat şi unui difuz sentiment de autoculpabilizare având în vedere că regimul apartheid din Africa de Sud nu a apărut din senin fiind până la un punct creaţia Imperiului Britanic care i-a învins pe coloniştii buri, i-a adus pe cei britanici şi i-a împins la marginea societăţii pe africanii băştinaşi. Dar care în plus a lăsat mână liberă albilor să se autoguverneze, promovând colonia la statutul de dominion al Coroanei. Sistemul discriminărilor rasiale era larg utilizat în întreaga lume coloniala, problema Africii de Sud a fost că acest sistem a durat mult mai mult decât toate celelalte devenind stânjenitor pentru lumea occidentala. Faima lui Mandela a crescut exploatând şi acest filon. Pentru lumea vestica era mult mai comod să aibă un martir politic în propria sa curte decât unul din lumea comunistă, cel puţin de aceasta anvergură globală, pentru că un Mandela in interiorul lagărului (chiar daca erau zeci şi sute de astfel de oameni în puşcăriile comuniste) ar fi periclitat statu-quo-ul existent şi stabilit după cel de al doilea război mondial. Mandela nu deranja lumea comunistă cu nimic, dimpotrivă demonstra că Occidentul are şi o privire autocritica. Corneliu Coposu a rămas un mărginaş al luptei anticomuniste chiar şi la nivel est-european, renumele său nu se compară cu cel al lui Vaclav Havel sau Walesa din motive pe care nu intenţionez să le dezvolt aici. Dacă pagina dedicată lui Coposu pe site-ul wikipedia conţine doar două modeste pagini tipărite, referinţa în limba engleză consacrată lui Mandela are nu mai puţin de 28 de pagini tipărite, dintre care 10 doar aparatul critic.
Ceea ce este cel mai relevant este parcursul celor doi după dispariţia sistemului represiv, dictatorial care le-a marcat definitiv destinul. Simbolul Mandela a devenit preşedintele Mandela în timp ce Coposu a fost ţinut la porţile televiziunii romane de către Ion Iliescu, principalul beneficiar al deturnării revoluţiei anti-comuniste din decembrie 1989. Ambii au condus partide aflate în ilegalitate, Congresul Naţional African şi Partidul Naţional Ţărănesc - Creştin Democrat aducându-le la putere. Dacă victoria lui Mandela a fost totală căci A.N.C. este în continuare principala forţă politică din Africa de Sud, Coposu a repurtat o victorie à la Pyrrus pe care, din fericire, nici măcar nu a mai apucat să o savureze. Creaţia sa, Convenţia Democratică din România a câştigat cu o majoritate relativă alegerile din 1996 iar preşedintele acestui conglomerat a ajuns şi cel al Republicii. Ştim prea bine cum s-a prăbuşit în cei patru ani întregul eşafodaj al acestei construcţii a cărui echilibru, suntem siguri, era asigurat doar de iniţiatorul ei, Corneliu Coposu. Diferenţa majoră între cele două cazuri este dată de faptul că minoritatea asupritoare albă din Africa de Sud s-a dat la o parte, şi-a recunoscut păcatele, a abandonat puterea, a acceptat alegerile cu adevărat libere, în timp ce în România minoritatea comunistă a făcut exact contrariul : s-a agăţat de ea, a aruncat cu petarde în stânga şi-n dreapta, i-a împuşcat pe cei doi ţapi ispăşitori, i-a chemat pe mineri, a refuzat cu încăpăţânare orice încercare de despărţire de trecut (spre deosebire de modelul sud-african de reconciliere pus în funcţiune de Mandela prin intermediul Comisiei de Adevăr şi Reconciliere al cărui National Research Director, Charles Villa-Vicencio ne-a vizitat relativ recent ţara - vezi articolul lui Vladimir Tismăneanu “Adevăr şi reconciliere I” din Evenimentul Zilei, 2 iulie 2009) dintr-un motiv extrem de simplu şi banal : supravieţuirea şi eventual, în funcţie de împrejurări (şi acestea, har Domnului au fost mai mult decât favorabile căci ele au fost bine, cu profesionism pilotate) prosperarea ei impenitentă. Diferenţa fundamentală între cele două societăţi poate fi explicată rece şi astfel: omul de extracţie britanică şi olandeză are mai mult bun simţ decât omul de extracţie securistico-nomenclaturistă (à propos, revoluţia bunului simţ trebuia să aibă loc în decembrie 1989).
Codruţ Constantinescu
13 noiembrie 2009
La doi ani de la moartea lui Taie care a avut loc in anul 1986 ma apucase pasiunea rascolitului in vechiul pod al casei in care locuiau bunicii mei. Casa se afla in fundul curtii, umbrita de un nuc batran (cum aproape totul devenea in acel loc) ce se inalta maiestos la douazeci - treizeci de metri bine inconjurata de o vita-de-vie hibrid, cum altfel, plantata de tatal meu pe cand inca era la liceu, vita-de-vie care ne alimenta constant, in fiecare toamna cu doua-trei sute de litri de vin numai bun de fiert in lungile ierni (mai degraba fara scortisoara caci aceasta era aprope de negasit pentru simplii oraseni ne-nomenklaturizati si fara legaturi cu Securitatea si cu prea putin zahar care era rationalizat si nu se gasea la Carrefour-ul din colt). Accesul in pod era destul de dificil caci nu aveam o scara propriu-zisa care sa imi perimita sa urca in el, trebuia sa deschid o trapa, sa pun un scaunel pe o cutie masiva din lemn in care bunica mea oranduia jucariile mele din timpul verii (aproape nimic nu se arunca in acele timpuri) si cu multa vointa trebuia sa ma imping in brate pentru a-mi forta corpul intr-o miscarea ascendenta clasica si hop eram in pod! Ma incerca o adevarata euforie mistica si cred ca de aceea rareori il luam si pe Ionut cu mine. Atractia comorii inlatura orice urma de generozitate. Si pana la urma, credeam egoist inca de atunci, fiecare cu podul lui! Lumina patrundea prin numeroasele crapaturi facute in scandurile vechi si putrezite care erau asezate lateral spre a sustine sandramaua. Casa avea cel putin saizeci de ani si singura imbunatatire suferita a fost construirea unei verande care facea legatura prin exterior intre cele doua camere si intre camera din fata (locuita cativa ani de tinerii mei parinti) si bucatarie, inlaturandu-se cumva oribilul sistem vagon traditional in tiparul arhitectural standard al claselor sociale modeste din Vechiul Regat. In fiecare an bunicul si tatal meu peticeau sau inlocuiau bucati din cartonul gudronat care forma acoperisul propriu-zis de aceea cand doream sa strang nucile din streasina sau ciorchinii bine copti toata lumea era cu ochii pe mine si tipa spunandu-mi sa fiu atent, pe unde sa calc, pe unde sa nu calc pentru a nu ma trezi in pod. Cartonul putrezea frecvent, nu puteai avea incredere deloc in rezistenta lui parsiva. Probabil ca tabla era un material prea scump pentru buncii mei iar Taie nici nu-si pusese problema. In casa cu acoperis din carton s-a nascut, in casa cu acoperis de carton a murit! In pod domnea o atmosfera inchisa, aerul era statut dar nu imputit, praful acoperea cu o pelicula fina toate cutiile depozitate haotic care incotro. Acestea ma interesau cel mai mult, evident. Ce puteam gasi in ele? Trebuia sa am grija si sa nu fac zgomot caci bunicul meu putea auzi si declansa un scandal monstru obligandu-ma sa cobor ( Ce faci iara in pod vrei sa cazi in bucatarie sa te nenorocesti pe viata ? etc.) Regaseam sticle ciudate avand alte forme decat cele din comertul socialist, sticle plate, bombate, curbate, o diversitate care ma incanta, zeci de sticlute ciudate cu gatul ingust care ulterior am aflat ca se numeau toiuri si in care se servea si vindea tuica. Ma mai impiedicam de lanturi ruginite, odgoane putrezite, bare de fier, scanduri si ce mai depozitase Taie din vechea lui avere. Avand in vedere statutul lui modest (complet neinteresat de politica sau cultura) nu am dat nici peste biblioteci interbelice ascunse si nici peste colectii de ziare legionaroide. Intr-o zi, rascolind intr-o cutie din lemn care se afla asezata catre periferia spatiului cercetat (podul cunoscut/terra certa versus podul necunoscut/ terra incerta), umplandu-ma de praf am dat peste niste ziare vechi, ingalbenite iar sub ele am descoperit un obiect ruginit din fier, destul de greu care parea a fi…un pistol. Initial am crezut ca este unul de jucarie dar chiar si atunci stiam ca plasticul nu este atat de greu si nu rugineste. Aveam sabii si scuturi sovietice aduse de parinti din URSS din plastic care n-aveau nici o treaba dupa ce petreceau o iarna plina de precipitatii pe afara. Am extras cu grija pistolul, l-am pipait, era un pistol cu butoias nu un revolver, l-am bagat in buzunarul pantalonilor de trening care se murdarisera de ulei si praf si m-am furisat afara. Simteam ca am facut o descoperire majora care ori ma va ridica in ochii celor mari ori imi va binemerita o mama de bataie. Seara i-am aratat obiectul tatalui meu care l-a cantarit in palmele lui mari si mi-a confirmat „Este unul adevarat! De dama, mic pentru a fi bagat in poseta dar pistol. Sa nu mai sufli o vorba nimanui despre el ca riscam sa avem probleme.” Mi l-a luat dar dupa cateva zile de trebaluit la el, de pilit, uns, frecat, vopsit mi l-a aratat reconditionat. Partea din fier era acoperita de vopsea neagra iar patul in bronz. In plus, butoiasul cu sase lacasuri pentru sase cartuse se putea misca iar cocosul trage. Tata mi-a spus ca are o parghie stricata altfel ar putea fi folosit. Dar de unde cartuse caci in pod nu dadusem peste nici unul. Aveam in fata un pistol adevarat care poate chiar trasese gloante la fel de adevarate spre tinte in miscare sau imobile. Am presupus ca Taie, prevazataor din fire, si-a ascuns pistolul in pod dupa venirea la putere a comunistilor caci, se stie bine, se putea face inchisoare pentru posesie ilegala de arma.
A fost descoperirea mea cea mai de pret chiar daca am continuat sa scormonesc dupa alte potentiale comori (mai ales dupa cocosei, eram curios sa vad cum arata, habar nu aveam ca sunt doar simple monede din aur dar Taie era prea sarac pentru a-si investi averea in astfel de obiecte ). Am mai gasit o cutie cu niste banconte invechite, de prin anii 1950, un felinar ruginit, o lampa sparta, o cutie cu sarme, cuie, ace de gamalie, ramasitele unui impresionant inventar de lucruri inutile pe care Taie, in ultimii lui douazeci de ani le strangea cu constinciozitate din curte si de pe strada, vorba aia, nu stii niciodata cand iti trebuie. Recunosc ca un alt motiv pentru care riscam aceste expeditii curajoase era nevoia de a furniza material logistic razboaielor noastre interminabile, lupte fratricide intre indieni si cow-boy (rasisti fiind eram intotdeauna de partea cow-boy-lor), lesi si turci (eram cavaleri lesi) moldoveni si tatari sau orice alta transpunere a filmelor istorice pe care le sorbeam cu nesat in serile televizate. Luam parte personal la lupte fiind conducatorii ostilor, generali iscusiti ai regimentelor care treceau Carpatii, domnitori intelepti dar nu cu prea multa rabdare caci ne alegeam un calaret, cel care avea bratele desfacute larg putand dobora cu membrele lui de plastic doi adevrsai dintr-o singura smucitura pe care-l denumeam ad-hoc al meu. Al meu eram eu, un alter-ego in miniatura.
Va urma
Vroiam sa incep scriind ca nebunia a cuprins Romania uitand ca, de fapt, de facto, din 2007 nebunia nu ne-a parasit decat in intervale scurte, de o luna sau doua. Speram ca acestea sa fie ultimele alegeri din ultimii doi ani insa se poate ghici usoar ca este foarte posibil sa mai avem alegeri anticipate la anul avand in vedere sansele infime de a trece de Parlament a guvernului fantoma Croitoru. Dar nu am de gand sa ma transform in analist politic de duzina, situatiunea daca nu ma enerveaza ma lasa rece. Constat doar faptul ca structura institutionala acestei Romanii este foarte prost definita. Romania celei de a doua republici (daca ar fi sa o consideram pe cea comunista prima, cu toate ca e greu de dfinit ce naiba era Roamnia comunista in afara de stat dictatorial fara nici un fel de legitimitate nici istorica si nici electorala) se aseamana foarte bine cu cea de a IV-a republica franceza ambele fiind caracterizate de aceeasi instabilitate institutionala cronica. Pana cand francezii nu au schimbat sistemul, cea de a IV-a cu cea de a V-a Republica in care presedintele nu mai este un pion care lupta cu disperare sa fie rege sau macar nebun, Franta nu si-a gasit linistea. Nu mai tin minte cate guverne au avut in intervalul 1946-56 si nici nu are importanta, mult mai multe decat am avut noi in intervalul 1990-2009 ( am gasit cronologia guvernelor celei de a IV-a Republici Franceze si am constat ca guvernul lui Pinau a durat doar o zi iar cele prezidate de Henri Queuille si Robert Schuman doua zile!).
Instabilitatea politico-economico-instutionala de acum nu este de altfel decat rezultatul unei Constitutii foarte proaste. Stim bine cine a nasit-o, pentru cine a fost creata de catre lacheii constitutionalisti, de aceea par cu atat mai amuzante dar si tragice interventiile lui Iliescu care-l condamna pe Basescu de spirit antidemocratic etc. Adica ahtiatul dupa putere Iliescu il acuza pe Basescu ca vrea si el inca un mandat! Passons. Ideea care mi se pare evidenta este faptul ca Romania dupa 1989 avea disperare nevoie de intoarcerea monarhiei constitutionale pe langa o decomunizare totala acompaniata cu o rapida cunoastere a adevarului ( mai tineti minte ce se spune in documentul acela programatic : si adevarul va va face liberi!?). Avea nevoie de regele ei abuziv alungat in 1947, ordinar santajat de catre acolitii lui Iliescu si parintii lui alde Geoana, Oprescu etc. Instabilitatea de acum, cronica este asemanatoare cu instabilitatea din secolul al XIX-lea inainte si ceva timp dupa aducerea lui Carol I. Inscaunarea principelui german asta isi propunea: gasirea unui arbitru intre gastile autohtone, arbitru care sa mentina un echilibru, sa imparta cartonasele, sa valideze golurile si sa ofere prestanta ideii de Stat roman. Sa nu mai rada strainii cand foloseau aceasta sintagma. De exact acelasi arbitru avem nevoie si acum. Asa, fara rege si arbitru, nu ne putem bucura decat de privelistea unei caftele generalizate. Amintesc cu nostalgie intelepciunea unui fascist criminal, Francisco Franco, care, spre sfaristul vietii lui de dictator al Spaniei l-a adus pe Juan Carlos inapoi in Spania si i-a predat Tronul si Tara. Sa nu ne mai miram ca regele Carol I a vrut sa plece invartindu-se de mai multe ori. Cine nu ar prefera linistea unui mic principat de cateva sute de kilometri patrati zarvei si nelinistii deloc metafizice ale unui popor care, in clasicul stil balcanic, se incaiera non-stop pentru putere. Dar a inghitit in sec, s-a sacrificat si a intrat pe usa din fata a istoriei (caci altfel ce ar fi fost, un mic si anonim print alaturi de alte cateva sute de printi germani?). Un aspect pozitiv totusi exista: in comparatie cu albanezii romanii recurg mai greu la violenta fizica (cu toate ca daca e sa ne amintim de perioada interbelica parca incepem sa ne indoim...). Noi preferam sa ne balcarim de aceea televiziunea este un mijloc excelent de defulare nationala. De aceea nici nu le mai urmaresc. A quoi bon !?
Timpul prezent este dominat de obsesia comunicării. Suntem îndemnaţi de prin toate mijloacele de informare să comunicam mai mult, mai bine, să ne facem înţeleşi, să socializam, să ieşim din îmbufnare. Teza noastră : cu cât comunicăm mai mult cu atât o facem mai prost, mai superficial, împinşi de la spate de nenumăratele campanii de marketing ale firmelor direct interesate. Paradoxală este comprimarea cuvintelor din comunicarea scrisă. Dacă în trecut scrisoarea avea o formă normală, cuvintele se scriau în întregime treptata, în ultimele doua decenii s-a trecut la comunicarea electronică, întâi la email care era un fel de scrisoare electronică, apoi la formula de Messenger care a început distrugere cuvintelor înlocuindu-le cu tot felul de prescurtări aberante pentru a se ajunge la twitter. Twitter (ciripit, ciripitor) pentru neiniţiaţi este un site web fondat în 2006 care permite utilizatorilor scrierea şi transmiterea de mesaje de câte maxim 140 caractere. Este uneori descris ca fiind "SMS-ul Internetului".Nu este clar care este numărul utilizatorilor, deoarece firma nu-l face public, dar se crede că în 2008 au fost circa 4-5 milioane, iar la mijlocul lui 2009 circa 20-25 milioane. Utilizatorii pot trimite şi primi tweet-urile (mesajele de pe situl Twitter) prin SMS sau prin aplicaţii-client. Utilizarea prin Internet este gratis, dar cea prin SMS nu este totdeauna gratis (conform wiekipedia.ro). Din ce în ce mai puţine cuvinte, din ce în ce mai concentrat pentru a exprima, in definitiv, ce ? Concentrarea nimicurilor. Banalizarea lor. Ruinarea scrisului adevărat. Digitalizarea lui. Cu cât mai mult cu atât mai bine chiar dacă, în mod paradoxal, numărul semnelor (literelor) se diminuează (oare când vom ajunge din nou la hieroglife?).
A nu răspunde la telefonul mobil devine din ce în ce mai des o adevărata infracţiune. Este clar, vrei să ascunzi ceva. A nu răspunde la telefonul mobil este un semn evident al răcirii relaţiei (de prietenie sau dragoste) un semn clar al inamiciţiei. Căci telefonul devenind mobil are drept singur scop acela de a-l plimba peste tot cu tine. Dar oare telefonul mobil nu îţi îngrădeşte libertatea căci teoretic el te face disponibil mereu pentru toată lumea? În cazul în care nu-l ai sau este închis aceasta reprezintă un alt semn care este interpretabil. După cum toţi suntem oameni importanţi, din ce în ce mai importanţi, a nu comunica într-un anumit moment prin telefonul mobil cu restul umanităţii, a nu putea fi găsit reprezintă subtilizarea atributelor divinităţii de aceea este un păcat major pentru lumea noastră grăbită chiar dacă postcreştină, din ce în ce mai grăbită şi prinsă în mrejele comunicării. Uneori credem că se lasă voit impresia că a comunica înseamnă cu adevărat a face ceva în planul real al lucrurilor ceea ce este de cele mai multe ori o iluzie. Multe instituţii mai degrabă comunică decât întreprind acţiuni în planul concret. Poate că în viitor se va patenta implantarea unui microcip în cutia craniană sau în ureche pentru a nu mai fi nevoiţi să căram după noi telefonul mobil chiar dacă acesta este din ce în ce mai mic dar şi pentru a nu mai avea nici o scuza pentru că nu am răspuns la telefon. În plus, în această viitoare societatea a lui Big Brother prin acest telefon implantat în organism am putea fi localizabili oriunde, oricând. George Orwell nu a avut această premoniţie în a sa celebră carte 1984. A se studia efectul mortal pe care l-a avut telefonul mobil asupra generalului Dudaev precum şi fuga de el ca de un obiect diavolesc a liderilor Al-Quaida (cei care nu respecta acest consmn sfânt de a nu îl folosi se trezesc rapid cu câte o rachetă în cap). Telefonul mobil deja încorporează agenda, ceasul, casetofonul, MP3-player (numai bun pentru a-i umple memoria cu manele care sunt degustate cu poftă pe stradă) deşteptător, calculator conectat la internetul wireless (fără fir) dar şi aplicaţie pentru a te putea descurca în lumea cifrelor, mini-televizor. Telefonul mobil a devenit un obiect indispensabil oamenilor de azi şi nu suntem deloc siguri că aceasta îi face cumva mai fericiţi. Mai implicaţi în concret, da. Mai puţin visători pentru că realitatea trage de noi cu fiecare apel pe care-l recepţionăm.
În alte timpuri comunicare îşi păstra magia ei. Declaraţiile de dragoste se făceau altfel decât la telefon sau printr-un mesaj ( te plak-eshti foarte funy eshim together la un suk?) Oamenii îşi scriau scrisori care erau transportate cale de sute şi mii de kilometri în poştalioane sau vagoane de tren, ajungând la destinatar după săptămâni dacă nu luni bune. Acea comunicare avea o valoare. Era aşteptată şi preţuita. Este minunat că am ajuns la acest stadiu al comunicării în care ea este neîngrădită (până şi dictaturile au dificultăţi în a îndigui informaţia şi mai ales internetul de aceea poate că în viitor inventatorii internetului ar putea primi Premiul Nobel pentru Pace căci telefonia mobila poate fi contractată/ascultată mult mai uşor de către dictaturi) liberă, abundentă însă întrebarea care se ridică este dacă nu cumva această inflaţie degradează calitatea informaţiei, o face din ce în ce mai obositoare pentru om căci se pare că nu prea mai există oprelişti în a transforma orice în informaţie care trebuie neapărata comunicată. De prea multe ori nu mai comunicăm nimic nici la nivel societal nici la nivel individual de aceea este cu atât mai inexplicabilă dependenţa de telefonia mobilă care pare a fi mai mult decât o modă indusă în scopuri pur comerciale. Suntem asaltaţi încontinuu de marketingul acestor firme de telefonie mobila care ne propun oferte din ce în ce mai avantajoase, propun abonamente peste abonamente cu mii şi mii de minute în reţea, în afara reţelei, seara, ziua, în timpul week-end-ului, înaintea week-end-ului, sute de mesaje, abonamente cu prietenii (pentru a-mi întări afirmaţiile aduc aminte de o campanie publicitară a uneia dintre cele mai importante firme în care sunt implicaţi doi prezentatori de la o emisiune infantilă şi matinală de la Antena 1 care se sună încontinuu chiar dacă nu au absolut nimic să-şi comunice dar, sunt în reţea!, iar aceasta facilitate, cu cele 2000 sau 3000 de minute, trebuie consumată doar nu o sa lăsam minutele firmei de telefonie mobila!) Nu există conferinţă, seminar ştiinţific, piesă de teatru sau prezentare a Fondurilor Structurale fără ca ţiuitul strident al vreunui telefon mobil să nu deranjeze întreaga audienţă. Ce te faci când, cu o nesimţire tipic valahă, se mai şi răspunde la mobil şi, dacă nu se discută pe faţă, fără jenă măcar se şopteşte circumspect Sunt într-o şedinţă, te sun io după, hai pa. Ba mai mult, studiile ştiinţifice care relevă nocivitatea folosirii îndelungate a acestor aparate (din compoziţia cărora nu lipsesc diverse substanţe nesănătoase ) sunt contracarate de alte studii, sponsorizate de aceleaşi firme de telefonie mobilă care le dezmint pe primele. Obsesia telefonului mobil afectează din plin tinerele generaţii, adolescenţii şi copiii, care sunt atrase precum un magnet de micul obiect magic. Telefonul mobil este şi un simbol al puterii, o modalitatea directă de a vedea câtă putere concentrezi în mâinile şi mrejele tale. Relevant în acest sens este descărcarea de telefoane mobile a directorilor sau patronilor în timpul diverselor şedinţe sau, doar dejunuri de lucru. Telefoanele mobile trebuie afişate în faţa posesorului asemănându-se cu nişte căţei bine dresaţi care abia aşteptă să ţopăie, muşte şi latre (prin intermediul soneriilor de tot felul). S-a inventat chiar şi un dispozitiv special care se agaţă de ureche în vederea feririi de radiaţiile inerente. De multe ori avem impresia că domni bine îmbrăcaţi în costume scumpe, strânşi de gât de cravate de firmă au luat-o razna vorbind şi certându-se singuri, aceasta fiind doar o iluzie optică căci ei, desigur, sunt prinşi în interminabile discuţii tehnice.
Fabuloasă este scena telefonării rudelor de la Tel-Aviv de către familia sa din Ierusalimul anilor ‘30 extraordinar zugrăvită de Amos Oz în volumul autobiografic “Despre dragoste şi întuneric” “Ani la rând am ţinut regulat legătura prin telefon cu neamurile de la Tel Aviv. Îi sunam noi o dată la trei sau patru luni, cu toate că nu aveam telefon nici noi, nici ei. Mai întâi le scriam mătuşicii Hayya şi unchiului Tsvi, ca să-i anunţăm că, să zicem, aveam să-i sunam pe 19 din acea lună, care era miercuri (...) Scrisoarea era trimisă cu mult înainte şi apoi aşteptam răspunsul. În scrisoarea lor, mătuşica Hayya şi unchiul Tsvi ne asigurau că acea miercuri, 19, le convenea de minune, şi vor fi la drogherie puţin înainte de cinci.(...) Nu-mi amintesc dacă ne puneam cele mai bune haine în expediţia până la drogherie pentru telefonul la Tel Aviv, dar nu m-aş mira s-o fi făcut. Era o acţiune solemnă.(...) Puteam vedea ca aievea această singură linie care lega Ierusalimul de Tel Aviv şi, prin Tel Aviv, de restul lumii. Şi dacă această unică linie era ocupată, eram rupţi de lume” Fabulos era dialogul final dintre cele două familii care se rezuma la un scurt schimb de banalităţi, din cauza intensei emoţii resimţite (“Ce mai faceţi? Totul e bine, voi ce mai faceţi, şi noi bine, vorbim de la drogherie, şi noi, aveţi grijă, o să scriem să stabilim următoarea convorbire”)(pag. 13-16) Scena relevă importanţa cvasi religioasă a comunicării prin viu grai dovedind un adevăr incontestabil: inflaţia unui lucru şi/ sau sentiment nu poate produce decât efecte dăunătoare ( banii mulţi produc inflaţie, prea multă ploaie inundaţii, prea mulţi bani patroni barbari de echipe de fotbal etc.) dar şi axioma enunţată de H.R. Patapievici în volumul Omul recent : atunci când se câştigă ceva se mai şi pierde.
Codruţ Constantinescu
More Recent Articles
|
|
